Povestea Agafiei, o pustnica de 70 de ani care traieste izolata in padurea siberiana, a devenit subiectul unui documentar
Postul Russia Today a realizat un documentar despre o batrana care s-a nascut in salbaticia siberiana unde traieste izolata de aproape 70 de ani. Familia ei a abandonat “lumea civilizata” si s-a refugiat in taigaua din Siberia in urma cu un secol.
Agafia este cunoscuta drept ultima urmasa a Aparatorilor Vechii Credinte. Atunci cand Nikon al Moscovei, patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, a impus o serie de reforme in secolul XVII-lea, pentru a evita persecutiile Bisericii si apoi pe cele ale comunistilor, multi crestini au fugit si s-au izolat, devenind cunoscuti drept Aparatorii Vechii Credinte.
O astfel de familie a fost descoperita de un grup de geologi in 1978 in Hakasia, republica localizata in partea de sud a Siberiei. Cuplul descoperit avea patru copii si niciunul nu avusese vreodata contat cu vreo alta persoana in afara familiei, scrie Russia Today.
O echipa de jurnalisti a plecat pe urmele Agafiei, ramasa singura dupa ce parintii si cei trei frati ai ei au murit. In tot acest timp femeia a trait izolata in padure. Pana si autoritatile din zona au avut dificultati in a o ajuta din cauza locului greu accesibil in care traieste. Femeia spune ca s-a nascut in anul 7453 (dupa vechiul calendar rusesc) si ca s-a gandit chiar la sinucidere.
Agafia a cerut ajutor lumii civilizate printr-o scrisoare: are nevoie de o persoana care sa o ajute la batranete pentru ca nu vrea sa fie mutata din padure. Nimeni nu pare insa dispus sa se desprinda total de lumea civilizata, pentru a trai cu ea in padurea siberiana.
Avem si in Romania o poveste de viata asemanatoare!
Emisiunile despre supravieţuire filmate de Discovery prin junglele africane sunt apă de ploaie pe lângă ce îndură o bătrânică aici, în România. Maria Zăican are 80 de ani şi trăieşte, de o viaţă, izolată în munţi. Nu are vecini şi nici gard în jurul colibei. O mai vizitează, din când în când, fiarele pădurii.
Cătunul Comarnici – localitatea Colţi – judeţul Buzău. Cândva, aici îşi duceau zilele vreo 17 familii, răsfirate cu gospodăriile ba pe crestele muntelui, ba prin văile râului. Bătrânii au murit, tineretul a fugit care-n-cotro, pe la oraşe, aşa că satul este acum dezafectat, iar locuinţele s-au prăbuşit sub povara anilor.
O singură fiinţă a mai rămas „la vatră”! Maria Zăican are 80 de ani, din care mai bine de 60 i-a petrecut la Comarnici. Nu are apă, nu are drumuri şi până mai ieri nu avea nici curent electric, dar nu ar părăsi cămăruţa ei din creierul munţilor pentru nimic în lume.
„Aveam 19 ani când am venit aici, deh!, după bărbat, că aşa erau vremurile atunci. Cât a trăit el, nu ne-a lipsit nimic. Ne-am gospodărit frumos. Acum mi-e greu, că-s singură şi nu am cu cine schimba o vorbă de om. Au încercat să mă ia nepoţii pe la casele lor, am stat o zi şi m-am întors. Dacă aici îmi sunt rădăcinile, ce să fac?”, spune Maria Zăican.
Necazurile s-au ţinut lanţ de capul femeii, dar nici unul nu a clintit-o de pe ruinele Comarniciului. Şi-a pierdut, pe rând, soţul şi unicul băiat, iar casa i-a luat foc în urmă cu câţiva ani.
Cea mai apropiată suflare de om este la vreo trei kilometri distanţă, dar drumul e anevoios, aşa că mai bine te laşi păgubaş. Un om cu suflet bun şi cu dare de mână i-a donat femeii un panou solar, să aibă şi ea un bec, să nu mai stea la lumânare. Alţii au adus un televizor alb-negru, dar de unde antenă?
„Mă plictisesc doar când e urât afară şi nu am ce să deretic. În rest cu animalele: mai am câteva oi, nişte curcani, un măgăruş şi doi câini. Ce mi-o mai rămas şi mie de când au trecut lupii ultima dată. Mare necaz am avut: mi-au luat şi căţeaua din faţa casei. Am ieşit la ei, dar duşi au fost. Şi mistreţii trec pe aici, au râmat tot pământul în jurul casei. Vulpea m-a lăsat fără câteva găinuşe. Şi uliul a dat iama în păsări, dar ce să faci, împarţi viaţa cu lighioanele”, spune bătrânica, afişând un zâmbet larg pe faţa luminată de doi ochii albaştri şi senini ca cerul.
Când vremea e bună, Maria Zăican coboară la biserică, preţ de câţiva kilometri, prin pădure, traversând povârnişuri şi albii de râu. Atunci e rost şi de cumpărături, atât cât îi permite pensia modestă, de doar 460 de lei: pâine, ulei, sare şi mălai. În rest, mănâncă ce-i oferă gospodăria şi pădurea înconjurătoare. Şi rău nu e, că, de când se ştie, femeia nu a călcat prin spitale.
„Nici la dinţi nu am fost. Sunt rea de gură, i-am pierdut pe toţi, dar i-am scos singurică, unu câte unu”, se mândreşte bătrânica.
